Scris de Cristian Culiciu
Secolul al XIX-lea este numit generic „secolul naţiunilor”, asta pentru că este veacul în care s-au afirmat trei din cele mai vechi naţionalităţi europene: românii, italienii şi germanii.
Pentru români, perioada ce a început cu anul 1848, revoluţia paşoptistă a însemnat în primul rând descătuşare, apoi îndeplinirea, parţial -ce-i drept, a unui vis vechi de generaţii – unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Cu toate că revoluţiile paşoptiste fuseseră înfrânte, amintirea lor era vie, iar aspiraţiile de atunci erau încă de actualitate zece ani mai târziu. În Ţara Românească şi în Moldova dorinţa de unire fusese puternic strigată la paşopt, românii aliniindu-se din acest punct de vedere italienilor şi nemţilor, care şi ei voiau să trăiască la un loc cu cei de acelaşi sânge. La finalul anilor 1850 spaţiul românesc era dominat de cele trei mari imperii ale Europei estice: cel Otoman, cel Ţarist şi cel Habsburgic. De aceea, dincolo de greutăţile vieţii şi batjocura ce-o înghiţeau românii de secole, o încercare realistă de unificare a acestor areale nu s-a putut realiza. Totuşi, în acei ani, slăbiciunea turcilor şi războiul din Crimeea în care era angajată Rusia au permis realizarea unirii celor două părţi ale trupului României. E vorba de Moldova şi Ţara Românească.
Sprijinul românilor la Congresul de pace de la Paris din 1856 a fost Franţa, care a propus unificarea celor două teritorii amintite sub un principe străin. Bineînţeles, Turcia şi Austria nu puteau fi de acord cu o astfel de idee, fiind conştiente că asta deschidea drumul spre alte alipiri teritoriale şi, implicit, spre o creştere a puterii românilor, în detrimentul lor. Pentru că Parisul nu a reuşit să rezolve problema unirii, românii au fost chemaţi să-şi exprime liber voinţa prin intermediul adunărilor ad-hoc din 1857. Aceste adunări semănau oarecum parlamentului de azi şi aveau în componenţa lor inclusiv ţărani. Aceste adunări, ţinute la Iaşi şi Bucureşti, au votat pentru „unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România”. Însă acesta nu a fost singurul punct discutat, căci noul stat trebuia să aibă o armată, instituţii publice, un sistem propriu de învăţământ.
Faptul că pe-atunci depindeam de Europa într-o mare măsură este demonstrat de trimiterea acestor decizii la Paris, pentru ca marile puteri să ia act de ele şi să se decidă asupra continuării procesului unionist. În această direcţie a apărut Convenţia de la Paris din 1858, prin care era aprobată unirea, sub numele „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Atât Moldova, cât şi Ţara Românească urmau să-şi aleagă câte un domn. De aici încolo, drumul către evenimentele din ianuarie 1859 era deschis.
Astfel, Adunarea electivă de la Iaşi l-a ales pe fostul revoluţionar şi militant pentru ridicarea românimii de la 1848, Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei. Câteva zile mai târziu, apreciind că „moldovenii au dat dovadă de înţelepciune şi naţionalitate”, bucureştenii au propus ca acelaşi Cuza să fie ales domn şi în Ţara Românească. Aceasta a fost soluţia pentru înfăptuirea, pe cale democratică, a Micii Uniri, devenită realitate pe 24 ianuarie 1859, dată la care Al. Ioan Cuza a ajuns în fruntea celor două Principate.
Această ultimă dată este de atunci extrem de importantă pentru neamul românesc, acţiunea de atunci demonstrând că românii nu au fost indiferenţi la starea de lucruri de pe continent şi au profitat de oportunitatea momentului (aşa cum o vor fi făcut şi la 1918) pentru a-şi îndeplini visul vechi de veacuri: „Ţara Moldovei, Ţara Românească şi [mai târziu] Ţara Ardealului” reunite sub un singur nume – România.
Studentocraţia 
Opinia ta conteaza!