Scris de Daniela Vereş
Pe-un raft de scândură rece, ca într-un coșciug,
Mi-a fost sortit în astă vreme amarul să mi-l plâng.
Căci destinul meu este nemilos, barbar;
De ce ursita mi-a fost atât de cruntă? Nici eu nu am habar!
Am fost odată, cu secole în urmă, un adevărat tezaur,
Boieri, cărturari și intelectuali mă prețuiau ca pe cel mai fin aur!
Îmi citeau paginile cu nesaț în lumina palidă a lumânării,
Dar firul malign al modernului m-a aruncat în pântecul uitării.
Aceasta este sângerosa realitate,
Când o floare cu petale înmiresmate
Se stinge în întunericul secătuit de viață,
Înecată-n stearpa noapte.
Căci soarta nu mi-a fost să dețin misterul,
Puterea zeului Cronos s-o sfidez
Și în mare despotismul său, severul,
M-a azvârlit în al ignorării praf, să agonizez…
Studentocraţia 
Opinia ta conteaza!