Expoziţia Eva Heyman – de mare succes, în rândul tinerilor

Scris de Roland Olah

Aşa cum v-am anunţat într-un articol anterior, în data de 22 mai, a avut loc la Biblioteca Universităţii, expoziţia Eva Heyman,1931 Oradea – 1944 Auschwitz”.

Primul care a luat cuvântul şi a deschis expoziţia, a fost decanul Facultăţii de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, prof.univ.dr. Ioan Horga, cel care a prezentat un scurt istoric al colaborării Facultăţii, prin Centrul de Cerctare a Istoriei Evreilor „Eva Heyman” cu Asociaţia „Tikvah”. Tot el ne îndemna la nostalagie, la o  reîntoarcere spre trecut, pentru a încerca să înţelegem, noi,  adolescenţii secolului al XXI-lea, ce înseamnă teroarea administraţiei hortyste, chinurile ghetoului, chinurile suferite în „lagărul morţii” de o copilă de 13 ani, a cărei singure avere de care se bucura era o bicicletă roşie. În acest scop, domnul profesor ne îndeamnă la vizitarea „lagărelor morţii”: „Aş dori ca fiecare dintre voi să viziteze lagărele de la  Auschwitz-Birkenau, pentru că acolo veţi înţelege ce înseamnă să te bucuri de viaţă. Este cutremurător, dar şi o pildă pentru noi, cei de azi, să nu ne mai plângem de milă”.

Cel care  l-a urmat pe dl. decan, a fost directorul Centrului de Cercetare a Istoriei Evreilor „Eva Heyman”, dl. prof. univ. dr. Antonio Faur, specialist în istoria evreilor, cu mai multe cărţi scrise pe tematica respectivă, care a prezentat-o pe Eva Heyman, la fel şi cele două ediţii ale jurnalului Evei Heyman, una în limba maghiară şi o ediţie în limba română publicată de Oliver Lustig. Domnul profesor Antonio Faur a fost cel care a tras un semnal de alarmă către oficialităţi datorită lipsei unui monument închinat copiilor martiri, de origini evreieşti din oraşul nostru. De asemenea, el fost cel care a punctat scopul acestor întâlniri, acela de a conştientiza societatea civilă privind ororile Holocaustului, prezentând şi Asociaţia „Tikvah”(speranţă), deţinătoarea expoziţiei. După dl. profesor, a luat cuvântul Emilia Teszler, preşedinta Asociaţiei „Tikvah”, adresându-se elevilor de la Liceul Penticostal „Betel”, Liceul Teoretic „Aurel Lazar”, studenţilor de la Departamentele de Istorie şi Relaţii Internaţionale, făcând şi o prezentare generală a expoziţiei, şi rugând participanţii să parcurgă cu atenţie cele 10 panouri expuse.

În următoarele, puteţi citi fragmente din jurnalul Evei Heyman,  preluate de pe site-ul Asociaţiei „Tikvah”:

„Am împlinit 13 ani. M-am născut în treisprezece (13 februarie 1931), într-o zi de vineri. Agi (mama Evei) este foarte superstiţioasă, dar îi este ruşine să recunoască. Este prima mea zi de naştere la care ea n-a venit. Ştiu că va fi operată, dar ar fi putut totuşi să vină.”

„Azi am coborât bicicleta din pod. Peste două săptămâni poate voi putea să merg cu ea. Ador să merg cu bicicleta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari.”

„La Pesta este mereu alarmă. Mi-e aşa de frică, Micul meu Jurnal, că în curând şi aici vor suna sirenele. Abia pot să mai scriu, mereu mă gândesc ce se va întâmpla dacă totuşi vor bombarda Oradea. Eu vreau să trăiesc cu orice preţ.”

„Micul meu Jurnal, tu eşti cel mai fericit, căci tu nu poţi simţi, nu poţi şti ce nenorocire s-a abătut asupra noastră.  Au intrat nemţii!”

„Nenea Bela (al doilea soţ a lui Agi) le spune tuturor că trebuie procurate documente false şi trebuie trecut în România.”

„Am mai auzit, asta a spus-o bunicul, pe întuneric, că aici, în ghetou, foarte mulţi se sinucid. În farmacia ghetoului există suficientă otravă şi bunicul le dă oamenilor mai în vârstă dacă-i cer. Bunicul a mai spus că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să-i dea o doză şi bunicii. Auzindu-l, Agi a început să plângă şi am auzit cum s-a târât pe întuneric la salteaua bunicului şi l-a implorat plângând: tată, te rog, răbdare, nu mai poate dura mult.”

„Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârşeşte. Au împărţit ghetoul pe sectoare şi ne duc pe toţi… Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon şi la atâţia oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Şi mai groaznic este că… au lăcătuit vagoanele… Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă sau în pod sau în orice gaură… Eu, Micul meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.”

Mai multe poze de la expoziţie găsiţi aici.

Anunțuri

Opinia ta conteaza!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Copyright © 2012 Studentocratia. Toate drepturile rezervate.