Conferinţa „Istoriografia română sub totalitarism. Evoluţii generale şi amintiri personale”

Scris de Cristian Culiciu, anul II, Istorie 

 

În seara de joi, 17 mai, a avut loc, în sala Traian Moşoiu a Primăriei orădene, ce-a de-a patra conferinţă ţinută sub egida Academiei Civice Bihor, sub titlul enunţat mai sus. A fost în fapt încă unul din numeroasele momente, din ultimele două decenii, când în faţa noastră au fost puse şi dezbătute probleme legate de perioada comunistă în România.

Conferinţa a fost organizată de Primăria Municipiului Oradea, împreună cu Universitatea din Oradea – Departamentul de Istorie, Centrul de Studii Imperiale Oradea-Chişinău şi Academia Civică Bihor. Moderator a fost Prof. Univ. Dr. Sorin Şipoş, de la UO – Departamentul de Istorie, iar invitatul de calibru al serii, Academician Şerban Papacostea. Au mai participat: primarul municipiului Oradea, dl. Ilie Bolojan, PS Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, cadre didactice ale Departamentului de Istorie, studenţi.

Conferinţa a tratat practic felul cum se scria istoria, sub evidenta influenţă a Uniunii Sovietice, în perioada cuprinsă între 1947 (practic 1948, având în vedere că doar la 30 decembrie anul precedent se instaurase republica şi, odată cu ea, regimul comunist) şi 1989 – căderea comunismului în România.

Cu toate că dl. Papacostea este un medievist, chestiunile de istorie şi istoriografie a secolului XX  îi sunt arhicunoscute, marele avantaj fiind contemporaneitatea cu evenimentele (dl. Academician având o vârstă onorabilă). În acest caz, într-adevăr, valoarea documentelor nu se compară cu valoarea memoriei celui ce a trăit vremurile şi evenimentele. Un argument, deci, în plus în susţinerea a ceea ce anticipa moderatorul conferinţei: „în prezenţa medievistului Şerban Papacostea (…) această seară va fi una specială”.

Prezentarea temei a început, cum e firesc, printr-o introducere vizând evoluţia istoriografiei româneşti în perioada modernă şi contemporană, până la începutul secolului XX. Spre jumătatea acestui secol „pericolul roşu” a schimbat modul de abordare a trecutului. Nu e vorba doar de faptul că „istoriografia română a suferit cea mai mare cenzură”, cât mai ales de faptul că URSS a impus, cel puţin o vreme, un anume mod de a trata istoria. Mai mult, dl. academician a punctat dorinţa sovieticilor de asimilare a românilor, Ana Pauker exprimându-se pentru renunţarea la moştenirea latină, la limba română şi adoptarea „limbii lui Tolstoi”.

La finalul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 istoriografia românească s-a conformat directivelor venite din răsărit. În 1948 şi 1952 a apărut un manual de Istoria Românilor (sau Istoria RPR), sub semnătura lui Mihail Roller, care cuprindea informaţii total lipsite de temei privind istoria românilor. Dintre acestea au fost amintite: contribuţia decisivă a slavilor la formarea poporului român şi a limbii române; slavii ar fi fost cei ce au abolit sclavia în Balcani, creştinarea românilor în secolul IX, odată cu bulgarii. Acestea erau rezultatele sporirii influenţei sovietice în “statele satelit”, prin folosirea de către Stalin a ideilor panslavismului. Roller considera că luarea Basarabiei de către ruşi în 1812 ar fi fost benefică, populaţia fiind astfel scoasă de sub tirania turcă.

În acele vremuri, URSS îşi manifesta rolul de “protector” al Europei de est, deci inclusiv al nostru, aşa că orice influenţă venită din occident trebuia contracarată. În acest sens, s-a dispus închiderea institutelor occidentale de la Bucureşti, iar cei care le frecventau erau arestaţi şi trimişi în centre de reeducare. Mult mai gravă a fost situaţia personalităţilor din cultura românească, o parte din ele ajungând să fie închise. Este cazul lui Gh. I. Brătianu, a lui Silviu Dragomir ori a lui Ioan Lupaş, închişi la Sighet.

Momentul de cotitură l-a reprezentat moartea lui Stalin, la 5 martie 1953. Relaxarea ideologică ce a urmat atunci şi mai ales din 1956, când stalinismul a fost oficial condamnat, a permis revenirea la valorile istoriografice iniţiale. S-a revenit la tradiţia latinităţii, manualul lui Roller a început a fi criticat, iar în 1955 a fost iniţiat proiectul de scriere a unui nou Tratat de Istorie a românilor, de data asta cu un concurs serios al istoricilor. Ţinta principală era recuperarea identităţii istorice: “limba română este creaţia poporului român (…) este latina transmisă din tată-n fiu până azi”, a punctat dl. Papacostea.

A fost o perioadă de relaxare binevenită, întreruptă însă de instalarea noului secretar general, Nicolae Ceauşescu, de cultul personalităţii ce s-a resimţit tot mai profund şi de naţionalismul intens promovat din anii ’60. Ca atare, istoriografia românească s-a adaptat la aceste cerinţe, iar scrierile istorice au ajuns să înceapă cu un citat din Ceauşescu, iar textul cărţii chiar să cuprindă referiri la “sarcinile şi sublinierile tovarăşului secretar general”. În anii ’70, la loc de cinste a stat ideea că poporul român ar fi fost pionier al multor domenii, ai noştri venind primii cu diverse invenţii, curente culturale ş.a., acestă viziune purtând denumirea de protocronism.

În această idee, menţinută de altfel până la finalul anilor ’80, s-a încheiat prezentarea. A urmat un interval de timp dedicat întrebărilor şi comentariilor pe marginea subiectului, după care conferinţa s-a încheiat în zgomotul aplauzelor.

Anunțuri

Opinia ta conteaza!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Copyright © 2012 Studentocratia. Toate drepturile rezervate.