Scris de Sorin ONICA – anul III, Istorie
Azi vreau să vă aduc în atenție o poezie scrisă de Octavian Goga, și care se intitulează Străinul. E o poveste în vesuri care îți pune în mișcare sentimentele, te obligă pur și simplu să o trăiești, te pune în pielea povestitorului, iar la final, iți lasă aceeași umbră de mister asupra venirii și plecării străinului.
Poezia a fost publicată în anul 1909, în volumul de poezii Ne cheamă pământul, aparținând aceluiași autor, și descrie o scenă dramatică a unui soldat român întors din cătănie1de la împăratu care suferă de dor de țară, de părinți și de străbuni. Din păcate cât timp Transilvania și Bucovina s-au aflat sub dominația imperiului Austro-Ungar, de cele mai multe ori, tinerii români erau luați cu forța și duși în armata imperială; tragismul situației venea și din faptul că erau duși în altă țară(vorba cântecului), departe de casă, iar la început erau ținuți în armată și 25 de ani, și niciodată nu era sigur că o să te mai întorci (viu) acasă; mulți dintre ei mureau în războaie și nu apucaseră, măcar, să sărute o fată.
Dar, să lăsăm poezia să vorbească de la sine:
Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti –
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti…
La cruce, -n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a facut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.
Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zaplaz,
Şi nu stiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.
Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Iisus.
Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i pacat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!
Apoi s-a dus… Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui…
Dar uite, -n tintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Si-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim…
Străinul,
de Octavian Goga
Studentocraţia 
Opinia ta conteaza!