Sfântul Grigorie de Nazianz

Scris de Vasile Perse, anul II, Teologie Ortodoxa Pastorala
Sfântul Grigorie s-a născut în localitatea Arianz, undeva în sud-vestul Capadociei, în apropiere de Nazianz, în jurul anului 330, într-o familie înstărită, la fel ca prietenul său Vasile. Tatăl său, cu acelaşi nume, a fost adept al unei secte mai puţin cunoscute, a „hypsistarienilor”, era episcopul locului, iar mama sa, Nona, provenea dintr-o veche familie de creştini. Ea este cea care joacă un rol decisiv, atât în viaţa soţului său pe care îl convinge să părăsească gruparea eretică (în 325), cât şi în cea a fiului său pentru care este un exemplu, un pedagog şi un prieten nepreţuit. A avut o soră, Gorgonia, şi un frate, Cezar, medic învăţat.

Pe Vasile cel Mare l-a întâlnit prima dată cu ocazia studiilor de la şcoala retorică din Cezareea Capadociei. Prietenul său nu a stat mult timp acolo, îndreptându-se spre Constantinopol, pe când el s-a pregătit pentru o vreme la şcolile creştine din Cezareea Palestinei şi Alexandria Egiptului, ca să se reîntâlnească apoi la Atena. Aici, la Atena, cei doi leagă o prietenie care durează toată viaţa. Ei au fost uniţi prin dragostea de ştiinţă, prin credinţa sinceră, neprefăcută, în Dumnezeu şi prin preocupările comune. Aici au studiat retorica, gramatica, filosofia, astronomia, geometria, medicina şi morala.

În 357 Grigorie s-a întors în patrie şi s-a botezat. La puţin timp după aceea, l-a vizitat pe prietenul său, Vasile, care întemeiase o mănăstire pe malul Irisului, în ţinutul Pontului. Împreună au pus bazele Filocaliei şi a contribuit, în bună măsură, la alcătuirea regulilor monahale, care îi aduc celebritatea Sfântului Vasile. Grigorie ar fi rămas pentru multă vreme în singurătate, fiind fascinat de acest mod de viaţă, dacă nu l-ar fi chemat tatăl său, care îmbătrânise, pentru a-l face preot şi a-l ajuta în păstorirea credincioşilor. El este hirotonit în preajma Crăciunului din anul 361, însă speriat că nu este pregătit pentru o asemenea slujire, a fugit la prietenul său în Pont. Se întoarce la stăruinţele tatălui său şi îşi explică gestul în cuvântarea sa Despre preoţie, ţinută la Paştele anului următor.

În jurul anului 371, Sfânul Vasile întemeind mai multe episcopate, în urma unui conflict cu împăratul Valens, îi rezervă prietenului său pe cel din Sasima. Gigorie a fost extrem de nehotărât, aşa cum s-a întâmplat de cele mai multe ori în momentele importante ale vieţii sale şi se pare că a rămas în Nazianz continuând să-şi ajute tatăl. După ce tatăl său a trecut la Domnul, în 374, Grigorie s-a ocupat o vreme de administraţia eparhiei din Nazianz, apoi s-a retras la mănăstirea Tecla, din Seleucia, în ţinuturile Isauriei, dorind o viaţă contemplativă. Rămâne aici până la moartea marelui său prieten, Sfântul Vasile cel Mare, în 379, când este chemat la Constantinopol să reorganizeze Biserica. Grigorie acceptă şi devine pentru doi ani una din marile personalităţi bisericeşti ale epocii.

Când a sosit în capitală a găsit toate bisericile şi clădirile auxiliare în mâinile arienilor, însă într-un singur an a reuşit să le recupereze, astfel încât atunci când noul împărat al imperiului de Răsărit, Teodosie, îşi face intrarea în capitală, în 24 decembrie 380, Grigorie îl conduce el însuşi, într-o procesiune solemnă, către Biserica Sfinţii Apostoli, unde îşi avea reşedinţa.

Al doilea Sinod ecumenic, convocat de Teodosie cel Mare în capitală, în anul 381, l-a confirmat pe Grigorie ca episcop legitim, iar după moartea subită a preşedintelui Meletie al Antiohiei, este invitat să preia conducerea lucrărilor datorită prestigiului de care se bucura. Totuşi, atunci când ierarhii din Macedonia şi Egipt au obiectat că numirea lui a fost necanonică, deoarece el fusese ales în prealabil episcop de Sasima, a fost atât de dezamăgit de comportamentul „colegilor” săi, încât a părăsit locul de desfăşurare a şedinţelor Sinodului, cât şi scaunul episcopal din capitala imperiului. Înainte de a pleca, a rostit o cuvântare de rămas bun în catedrală, în faţa episcopilor şi a poporului.

S-a reîntors la Nazianz şi s-a ocupat încă doi ani de treburile Bisericii de acolo până când a fost ales episcop prietenul său, Eulalius, în anul 383. Ultima perioadă a vieţii şi-a petrecut-o la Arianz, în mijlocul familiei, devotat în întregime preocupărilor sale literare şi practicilor monastice până când bunul Dumnezeu l-a chemat la El, în anul 389, după unii 390.

Este cinstit de Biserica noastră în ziua e 25 ianuarie şi împreună cu Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur pe 30 ianuarie.

Sfântul Grigorie a fost un autor pe cât de profund, pe atât de prolific, astfel că opera sa însumează nu mai puţin de patru volume în colecţia Migne. Deşi a scris numeroase cuvântări, de facturi diferite, cele mai importante sunt, fără îndoială, cele Cinci cuvântări, de origine dogmatică. Alte lucrări mai importante sunt: Cuvântările – panegirice în cinstea sfinţilor, Cuvântări – necrologuri, Cuvinte de înfierare, Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont.

Sfântul Părinte rămâne ca mare personalitate teologică a vremii şi printr-o bogată activitate poetică, nemaiîntâlnită până la el. Opera sa poetică numără 18000 de versuri împărţite în două cărţi: Poeme teologice şi Poeme istorice. El este primul poet creştin în adevăratul sens al cuvântului, îmbinând cu precizie şi delicateţe forma plăcută a versului cu profunzimea conţinutului său.

Sfântul Grigorie are şi o bogată corespondenţă, nu mai puţin de 245 de scrisori, deosebit de importante pentru a afla preocupările sale.

Grigorie de Nazianz îşi datorează supra-numele de Teologul datorită erudiţiei învăţăturii sale, ortodoxă în cele mai mici detalii. Este o învăţătură clară, cu raţionamente logice, care ţin cont atât de activitatea teologică a înaintaşilor săi şi de progresul cugetului creştin până atunci, cât şi de perspectivele care se întrezăreau. Reuşeşte să clarifice anumite concepte teologice, aflate încă sub semnul incertitudinii şi să creeze teorii eficiente care să ducă la o mai bună înţelegere a problemelor doctrinare din vremea sa.

Temperament sensibil, frământat de trăiri şi sentimente contradictorii, oscilând între dorinţa de a rămâne în slujba Bisericii şi cea de desăvârşire într-o viaţă solitară, Sfântul Grigorie de Nazianz a fascinat deopotrivă pe simpli credincioşi şi pe cercetătorii din toate timpurile.