106 ani de transport electric orădean

Scris de Culiciu Cristian, anul II, Istorie
Tramvaiul – căci despre el e vorba – este, pentru mulţi dintre noi, unul din lucrurile indispensabile care ne uşurează viaţa de fiecare zi. Ne duce la şcoală, facultate, acasă, la servici, la întâlnirile cu amicii. Este chiar locul unde întâlnim vechi cunoştinţe sau unde se pot lega prietenii. Tramvaiul nu este, deci, doar un simplu vehicul/mijloc de transport; el ne prezintă oraşul, iar oraşul, la rândul său, l-a integrat definitiv în peisaj. În acest an, la 25 aprilie, se împlinesc 106 ani de când aceste lucruri sunt posibile.

Despre tramvai, până la 1906

Oradea cunoştea transportul în comun deja din 1870. Se foloseau omnibuzele – trăsuri acoperite trase de cai – care, e drept, aveau capacitate mică şi circulau pe un singur traseu, de la Băile Rimanoczy (zona teatrului) până la gară. Şi atunci în oraş erau linii ferate, dar erau folosite pentru transportul de mărfuri cu tracţiune cu abur. Erau linii industriale (care azi nu mai există) care începeau din zona gării Velenţa şi se întindeau pe Calea Clujului, Centrul Civic, str. Sucevei, până la fosta moară Emilia.
Spre finalul secolului XIX oraşul era în plină expansiune, astfel că era nevoie de un sistem de transport eficient, aşa cum erau în celelalte oraşe importante din Europa. Ideea construirii unei reţele de cale ferată electrică a apărut în 1897. Dar un proiect concret nu a putut fi pus în aplicare căci Primăria şi constructorul nu s-au înţeles, iar finanţarea nu a fost uşor de obţinut. Prin 1899 disputele se acutizaseră pentru că străzile pe care ar fi trebuit amplasate liniile erau degradate şi necesitau reparaţii, cele două lucrări ţinându-se în şah reciproc. Însă până la începutul construcţiei primilor kilometri de linii, a fost consemnată o altă premieră: iluminatul public electric, pornit în decembrie 1903.
În final, în urma obţinerii aprobărilor şi a finanţării, şantierul de construcţie a liniilor de tramvai a început în 11 iulie 1905, pe Calea Clujului. Lucrările însemnau instalarea a două componente fundamentale funcţionării tramvaiului: şinele şi firele de contact. După câteva luni marcate inclusiv de accidente şi conflicte de muncă, primele teste au început la 1 martie 1906. Se comandaseră şi cele 12 vagoane de tramvai fabricate la Gyor. Încă de la început noua apariţie de pe străzile oraşului a făcut senzaţie, mulţi înghesuindu-se să-l vadă sau chiar să-l fotografieze. Însă deocamdată nu se adresa publicului călător.

Marea inaugurare din 25 aprilie 1906

Emoţia deschiderii oficiale a traseelor se făcea simţită în presa locală cu câteva zile înainte. Astfel, cotidianul Nagyvarad amintea la 22 aprilie de deschiderea, după o întârziere de lungă durată, a căii ferate electrice orădene şi că acest lucru se va întâmpla miercurea următoare (25). Printre cei ce urmau a participa la eveniment se număra şi primarul Rimler Karoly. Peste două zile, acelaşi ziar vorbea de noua imagine a oraşului Oradea, subliniind impactul major pe care tramvaiul îl va avea asupra traficului din oraş. În cadrul aceluiaşi articol s-au dat publicităţii capetele de linii şi staţiile unde vehiculuele vor opri.
În ziua de 25 o explozie de entuziasm s-a revărsat peste oraş. Venise marea zi a celebrării inaugurării tramvaiului electric. Prima pagină a ziarului Nagyvarad titra: Oradea cea nouă. Deschiderea liniei de tramvai. Toate cele întâmplate vor fi relatate de acelaşi ziar a doua zi, ele constituind un moment istoric: Va fi bine să se fixeze în mod deosebit această dată – 25 aprilie 1906 – a pornit tramvaiul orădean. Cum era de aşteptat, populaţia a primit cum se cuvine splendidele vagoane, aşteptându-le în staţii şi umplându-le până la refuz. Atmosfera era parcă desprinsă dintr-un basm: controlorii au uniforme aidoma contraamiralilor, făcându-şi treaba cu mănuşi albe. Copiii au fost de departe cei mai impresionaţi, iar elita oraşului a găsit în acest nou vehicul o variantă de petrecere a timpului liber ori de etalare a îmbrăcămintei scumpe. Dar tramvaiul se dorea o noutate adresată tuturor. De aceea, regulile de conduită nu puteau fi neglijate. Nu se permitea urcarea/coborârea în timpul mersului, dar nici fumatul ori scuipatul.
Tot prin presă au fost luate la cunoştinţă traseele, pentru început în număr de patru (denumirile străzilor şi pieţelor sunt cele actuale):
– Linia 1 parcurgea distanţa gară-Republicii (inclusiv actualul pietonal)-P-ţa Unirii
– Linia 2 lega P-ţa Unirii de gara Velenţa prin Calea Clujului
– Linia 3 mergea din P-ţa Unirii, pe str. Primăriei, b-dul Decebal, până la cazarma husarilor (P-ţa Cazărmii)
– Linia 4 ducea lumea din P-ţa Unirii până la actuala grădină zoologică

După cum se poate observa, toate traseele aveau un capăr în Piaţa Unirii (P-ţa Szent Laszlo pe atunci), tramvaiele fiind bidirecţionale.

Din 1906 până azi

Evoluţia infrastructurii şi a parcului de tramvaie a fost într-adevăr spectaculoasă pe parcursul ultimului secol. În perioada interbelică lungimea traseelor a crescut, la fel şi numărul vagoanelor. Deschiderea ştrandului municipal în 1926 a fost un bun prilej pentru construirea unei linii ce unea zona cu actuala pietonală prin Parcul Traian. De asemenea, în anii 1929-1935 actuala stradă a Universităţii a beneficiat şi ea de o linie, însă doar până în 1963. Tot atunci au mai fost aduse câteva vagoane (tot de tip Siemens precum cele din 1906) şi altele au fost construite chiar la Oradea. Însă nu mai erau acele strălucite vehicule de odinioară: se defectau des, ploua sau ningea prin acoperiş, iar băncile erau murdare.
În momentul intrării României în cel de-al doilea război mondial mai existau linii de tramvai şi pe actualul bulevard Ştefan cel Mare până în Episcopia, dar şi pe străzile Cuza Vodă şi Kogălniceanu, până la fosta fabrică de bere.
Perioada comunistă (1948-1989) a însemnat sistematizarea oraşului şi a liniilor de tramvai. La cinci decenii de la darea în folosinţă, tramvaiul orădean trecea prin transformări vizibile prin aducerea de garnituri fabricate la Craiova şi Bucureşti (1956-1960). Apăruse între timp şi linia de pe strada Gen. Magheru, unde se construiau primele blocuri. De asemenea, în 1956 transportul cu tramvaie avea să fie dublat de cel cu autobuze. Până în 1984 reţeaua s-a extins cu precădere spre nord-vestul oraşului, unde se construia noua zonă industrială de pe Şoseaua Borşului şi noul cartier de blocuri Zona de Vest (Rogerius). S-au construit linii noi pe B-dul Decebal şi pe legătura C. Coposu-Dacia-Borşului. A mai funcţionat o linie şi pe strada Sf. Apostol Andrei până în 1991. Actuala numerotare a traseelor (cu roşu şi negru) a fost aprobată în 1986.
După 1990 accentul s-a pus pe înnoirea parcului de tramvaie, pe-atunci circulând garnituri produse la Timişoara de pe care cădeau piese şi care, uneori, îşi pierdeau remorca.
Faptul că acum patru ani au început să fie aduse noile tramvaie Siemens, fabricaţie Viena, nu poate decât să ne bucure. Din această cauză consider că istoria tramvaiului din Oradea poate fi sintetizată simplu, prin expresia de la Siemens la Siemens. Tocmai din această cauză, anul trecut, la postamentul locomotivei electrice din Centrul Civic a fost montată o placă aniversară ce marchează 105 ani de inovaţie tehnică la Oradea.

Anunțuri

Opinia ta conteaza!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Copyright © 2012 Studentocratia. Toate drepturile rezervate.