Oradea sub regimul lui Bela Kun şi eliberarea oraşului din 20 aprilie 1919

Scris de Cristian Culiciu, anul II, Istorie

Se împlinesc 93 de ani de la importantul eveniment ce a trimis oraşul nostru pe un alt curs al evoluţiei istorice: eliberarea, cu ajutorul armatei române, de sub regimul bolşevic al lui Bela Kun, în sfânta zi de Paşti a anului 1919.

Dar înainte de a trece la acţiunea propriu-zisă din 19-20 aprilie, consider necesară trecerea în revistă a situaţiei din aceste locuri din primăvara lui 1919.

După primul război mondial, Ungaria a pierdut în favoarea naţiunilor vecine o serie de teritorii printre care şi Ardealul, astfel că starea de tensiune era crescută. Autorităţile maghiare erau îngrijorate de înaintarea armatei române până la Ciucea, iar starea conflictuală dintre populaţia autohtonă şi administraţia maghiară luase proporţii îngrijorătoare. În acest context au intervenit francezii în vederea stabilirii unei zone neutre, controlate de aliaţi. În cadrul acesteia intră şi Oradea, aflată la limita estică, pe linia Arad-Satu Mare. Limita vestică era pe linia Tisa-Debreţin-Szeged. Trupele maghiare trebuiau să se retragă de pe acest teritoriu, el demilitarizându-se.

Cu toate că Marea Unire era deja un fapt istoric, Oradea nu era integrată încă României Mari. Pe de altă parte, autorităţile ungare ţineau cu dinţii de teritoriile rămase încă în graniţele lor.

Pierderile teritoriale au stimulat nevoia unei schimbări la conducerea Ungariei, iar Kun Bela, viitorul lider comunist, vedea statul ca pe unul sovietizat, cooperativizat, naţionalizat, în care proletariatul ar deţine puterea. Ideea se concretizează începând cu 21 martie, când social democraţii şi comuniştii, prin noul guvern de la Budapesta, instaurează dictatura proletariatului, Ungaria devenind o republică a sfaturilor, un stat comunist, de inspiraţie leninistă. Ca atare, s-a constituit şi o Armată Roşie ungară.

Oradea a stat sub acest regim începând cu 22 martie şi până pe 18 aprilie 1919. Ca organ de conducere a fost creat Sfatul administrativ al muncitorilor şi soldaţilor, prezidat de Katz Bela. Treburile oraşului cădeau sub îndrumarea unui Directoriu. S-au înfiinţat inclusiv tribunale revoluţionare care-i condamnau pe cei bănuiţi de a fi contra regimului.în sfârşit, batalionul orădean al Armatei Roşii ungare s-a format la 27 martie. Imediat după venirea la putere a comuniştilor, în oraş s-au luat o serie de măsuri, multe din ele cu aspect militar şi caracter restrictiv, cum ar fi:

–          transformarea cazărmilor în şcoli

–          inventarierea şi depozitarea tuturor rezervelor de cărbune şi lemn

–          materialele cu caracter politic aveau nevoie de aprobarea Sfatului Administrativ pentru a putea fi publicate, iar cotidienele puteau apărea doar cu un număr limitat de pagini

–          toţi cetăţenii trebuiau să predea armele ce le aveau poliţiei

–          telefoanele ce nu erau strict necesare se confiscau, iar apelurile şi telegramele urmau să fie transmise doar în maghiară

Se profilau schimbări importante şi în învăţământul orădean, în primul rând prin socializarea tuturor şcolilor, iar apoi prin educarea copiilor în spiritul noii forme de stat. Asta însemna inclusiv interzicerea predării religiei şi desfiinţarea şcolilor ordinelor călugăreşti. Adică, mai pe scurt, se trece la bolşevizarea învăţământului local.

Deja la 27 martie acea bolşevizare s-a făcut tot mia vizibilă prin faptul că pe faţadele clădirilor publice fuseseră arborate steagurile roşii. Mai mult, pe frontispiciul Primăriei se zărea binecunoscutul slogan marxist Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Fruntaşii Consiliului Naţional Român (cu rol decisiv în înfăptuirea Unirii de la 1 decembrie 1918) au fost internaţi fiindcă au fost consideraţi ca fiind împotriva regimului şi că lucrau în slujba principiilor imperialiste. Internările s-au făcut la domiciliu, printre cei strict supravegheaţi numărându-se Roman Ciorogariu şi Coriolan Pop. Încet, oamenii ajungeau la mâna autorităţilor: se dăduse ordin ca locuinţele să fie naţionalizate, obiectele de artă proprietate personală deveneau bunuri publice, până şi bicicletele au fost rechiziţionate. Dar poate cel mai trist aspect al perioadei a fost raţionalizarea alimentelor şi judecarea celor ce îndrăzneau a vorbi de vremurile bune.

Luna aprilie 1919 a stat sub semnul unei stări puternice de nelinişte. Ca atare, în oraş au fost concentrate trupe străine, iar numărul înrolărilor în armata roşie a oraşului a crescut; inclusiv elevii se ofereau voluntari. S-a înfiinţat şi o gardă roşie pentru menţinerea ordinii în oraş căci se preconiza un atac al armatei române. Tot din această cauză legăturile cu oraşul au fost întrerupte, multe trenuri au fost oprite şi jefuite. De aceeea, aprovizionarea cu hrană a avut de suferit. Presa locală căuta să liniştească populaţia publicând ştiri despre manifestări muncitoreşti (în spiritul regimului) în Elveţia şi despre mişcări bolşevice în Polonia pentru ca cititorii să creadă că asistă la o revoluţie europeană.

La mijlocul lunii lucrurile deveneau şi mai serioase. De Florii, cu o săptămână înaintea eliberării, pazei roşii i s-a ordonat să treacă imediat la arestarea şi condamnarea la moarte a tuturor celor care atentau la noua ordine.

Pentru administraţia bolşevică orădeană  principalul pericol venea dinspre Ciucea, unde în ziua de 17 se intensificau luptele. Armata română obţinea succese şi se îndrepta spre oraş. În timp ce locuitorii erau dezinformaţi cum că ostaşii maghiari ar rezista, în realitate gara Velenţa devenise punct de debarcare a răniţilor care soseau cu trenul.

În noaptea de 18/19 aprilie s-a declanşat o acţiune antibolşevică ce avea ca scop eliminarea directoriului de la conducerea Oradiei şi blocarea unei eventuale intervenţii a armatei de la Budapesta. Trupele române se aflau la 9 kilometri de oraş. Însă autorităţile credeau încă în rezistenţă şi au construit tranşee între Oşorhei şi Oradea. S-a luat în calcul şi executarea frunaşilor români arestaţi. Dar în 19 ei au fost eliberaţi, iar Katz Bela a decis cedarea puterii către vecea conducere.

În acel moment agitaţia a fost maximă, iar evenimentele se derulau cu repeziciune. Armata ungară părăsea Oradea, iar la vest de oraş calea ferată a fost aruncată în aer pentru a opri trenurile dinspre Budapesta. Forţele, împărţite în aşa-numiţii albi şi roşii erau angajate în lupte de stradă. Albii ocupaseră Primăria, iar sâmbătă dimineaţa, în 19, roşiii, izolaţi, au fost obligaţi să se retragă spre cazarma din str. Rulikovszki (actuala stradă Universităţii). În noapte Învierii, 19 spre 20, gărzile civice au patrulat oraşul, iar zona din faţa gării era păzită cu armele. Poliţia adunase toate vehiculele disponibile pentru a aduce armata română cât mai repede căci se preconiza un atac al roşiilor dinspre Ioşia.

În dimineaţa de Paşti, 20 aprilie, patrula de roşiori condusă de loc. Teodorescu intra în oraş. A fost întâmpinată, printre alţii, de dr. Coriolan Pop şi de numeroşi cetăţeni care strigau Trăiască armata română ! Patrula a parcurs traseul Calea Clujului-Piaţa Mică (Unirii)-Piaţa Teatrului-Gară. Gen. Traian Moşoiu, Nicolae Şerban şi Teodor Mihali au fost întâmpinaţi la uzina de apă de primarul Rimler Karoly. Oficialul a rostit un discurs în care a salutat venirea lui Moşoiu şi a armatei române, după care întreaga suită se îndreptă spre Primărie. Acolo, Moşoiu, alături de generalii şi ofiţerii săi superiori, a preluat conducerea oraşului, după care ceti proclamaţia de unire pe vecie cu patria mumă a acestui ţinut:

Cu ziua de astăzi regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraş şi a judeţului Bihor. De azi încolo D-voastre sunteţi cetăţeni ai României Mari.

Din acel moment, Oradea, intrată în perioada interbelică, a urmat un nou curs al lucrurilor. Moşoiu a contribuit inclusiv la remodelarea centrului oraşului (a Pieţei Mici şi a Pieţei Teatrului), cerând ridicarea statuilor regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Administraţia românească a fost instaurată oficial în 3 mai 1919, iar data de 23 a aceleiaşi luni a consemnat vizita familiei regale în oraşul nostru.

Bibliografie

Borcea, Liviu, Agonia, Editura Cogito, Oradea, 1992

Borcea, Liviu, Gorun, Gheorghe (coord.), Istoria oraşului Oradea, Editura Cogito, Oradea, 1995

Familia, nr. 2/1934

Mălinaş, Constantin, Oradea în plăci memoriale, Biblioteca judeţeană Gheorghe Şincai Bihor, Oradea, 2002

Ţepelea, Ioan, Republica roşie sau cele 133 de zile de guvernare bolşevică în Ungaria, Editura Cogito, Oradea, 2000

Anunțuri

Opinia ta conteaza!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Copyright © 2012 Studentocratia. Toate drepturile rezervate.