Enigmă la mansardă

Scris de Cristian Pontos, Anul III, Istorie

Aş vrea să mă întreb pe mine, şi cu această recenzie şi pe alţi cititori, dacă au aceeaşi fascinaţie pentru romanele prinse parcă cu un fel de lipici de mâini, superglue inteligent însă, permiţând să îţi dezlipeşti degetele de coperţi suficient încât să muţi paginile precum o mitralieră nemulţumită de fiecare cartuş, scuipându-l afară, unul câte unul, până la o cadenţă de câteva sute sau chiar mii, doar că în loc de mitralieră, cititorul este mulţumit de fiecare pagină. Intrigile, crimele, suspansul găsit într-o carte a reginei Rodica Ojog-Braşoveanu îţi injectează în mod constant senzaţia, bănuiesc, identică cu cea dacă ai fi implicat într-un jaf la o trezorerie de stat. Ştiu, comparaţia este supraponderal de plastică, dar nu asta este ce contează în acest moment şi, în plus, nu am impozitat cu vreo vizită de-a mea până acum trezoreria ca să ştiu fidel trăirea. Sunt familiarizat cu câteva romane din această categorie, dar mărturisesc că noul titlu oferit de Nemira în colecţia consacrată autoarei, Opere Alese, „Enigma de la mansardă” nu a ajuns până acum sub veioza de lângă fotoliul meu comod de lectură, cu o carte bună devine mai comod decât orice tron al indiferent cărui împărat. Ca orice roman de-al eternelor întrebări despre cum şi de ce, declanşatorul este un bătrân, mai exact, cadavrul domniei lui, un profesor cu o existenţă mai complicată decât un arbore genealogic pe care cititorul îl va descoperi gradat, găsit în mansardă. Nu a fost doar o crimă pentru că vinovatul nu a furat numai viaţa unei persoane, ci şi câteva monede rare, implicit şi valoroase, dintr-o colecţie. Făptaşul sau făptaşa nu s-a mulţumit cu cele două bunuri, devenind şi un patron al artelor, recunoscând munca pictorului Ingres, dispare şi cu un rod al acestuia. Ciudat este că el sau ea lasă o reproducere a tabloului. Evident, avem şi câţiva suspecţi: soţia bătrânului -o tânără însă, amantul ei, fiul lui, chiar şi mama lui. Modul în care te determină să îi suspectezi pe rând, de fiecare dată crezând şi convingându-te de argumentele necesare pentru confirmare, te înşeli, de fapt eşti captiv într-o intrigă şi o serie de mecanisme bine reglate ce îţi susţin interesul la limita atacului cerebral pentru adevăr şi sfârşit. Rodica Ojog-Braşoveanu este un iscusit bucătar, spun bucătar deoarece am impresia că un bun scriitor este şi un bun bucătar, trebuie să fie aşa, înzestrat cu un simţ al cantităţilor şi al timpului, ocupat să rămână fidel gramajului necesar unui preparat. Tot aşa, autoarea a realizat o reţetă în care a măsurat, sunt convins, cu un cântar al bijutierilor, ingredientele necesare pentru acest roman: emoţie, o logică structurată, suspans, mister, personaje şi, în final, o poveste. Fiind o carte a misterului, detaliile date într-o recenzie, după mine, trebuie să ofere mărturia trăirilor fabricate de roman şi nu mărturia vinovatului de crimă. Cu alte cuvinte, am să închei afirmând că lectura oricărui roman poliţist stârneşte interes, te învaţă modul corect al întrebărilor, citirea indiciilor ce au puţin din legătura omului cu companionul său de când cutreieră globul albastru, patruped fără patru picioare numit curiozitate, ne plac enigmele, intrigile, întrebările şi ne demonstrează interesul concretizat în ea, argument că fiinţa umană este una mereu dispusă la un vals cu semnul de întrebare.