Duminica a IV-a din post (a Sfantului Ioan Scărarul)

Scris de Daniel-Nicolae IȘTOC – anul III Teologie Ortodoxă Pastorală
În aceste zile minunate de primăvară, dar și zile de pregătire necontenită prin post și rugăciune pentru minunata sărbătoare ce ne stă înainte și care ne stă neîncetat în minte și în suflet, fiind temeiul credinței noastre și bucuria nemărginită a creștinismului, Sfânta Biserică așează în această Duminică, a IV-a din post, prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul. Evangelia rânduită pentru a fi rostită în această Duminică ne istorisește depre vindecarea unui tânăr chinuit de „un duh mut”. Mișcat de suferința acestuia, dar și la rugăciunea tatălui său, Mântuitorul îl izbăvește din ghearele duhului care-l stăpânise. În cuprinsul Sfintei Scripturi se găsesc foarte mulți oameni cu o credință necontenită (Sutașul din Capernaum, femeia cananeiancă), dar și oameni cu o credință mai puțină. Astfel de om este tatăl demonizatului din pericopa evangelică din această zi, care se duce la Hristos și-i cere să îl vindece pe fiul său care era stapânit de vrășmașul diavol. Credința omului este cea care îl aduce la Hristos chiar dacă înainte rugase pe Sfinții apostoli să-l vindece pe fiul său, însă aceștia nu au reușit. Reacția Mântuitorului la rugămințile părintelui îndurerat este una putem să spunem dură deoarece adresează niște cuvinte care i-a pus pe gânduri pe cei de atunci și ar trebui să ne pună și pe noi:„ O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda” (Marcu 9,19). Din istorisirile Sfintei Scripuri și din experiențele multor credincioși vedem că diavolii nu sunt niște închipuiri legendare, ci niște realități cu care oamenii au de-a face în fiecare clipă. Având ca obiectiv distrugerea, diavolul nu caută altceva decâ să distrugă. Revenind la pericopă vedem bunătatea nemărginită a Mântuitorului care, deși întristat datorită faptului că nici apostolii nu au reușit să-l izbăvească pe băiat de sub puterile celui rău, spune celor prezenți „aduceți-l la mine”, acet îndemn este deja o binefacere nemaipomenită pentru tânărul demonizat deoarece nimic nu este mai bun pentru om decât să fie sub adăpostul puterii lui Dumnezeu. Durerile și problemele pricinuite de diavol băiatului îl fac pe tatăl acestuia să recurgă la toate căile posibile și deoarece mult încercase până acum și toate nefiind folositoare, a început să își piardă din credință. Dumnezeu nu se bucură când omul scade în credință, sau când ea este îndoielnică și astfel la spusele părintelui „de poți face ceva?” se vede împuținarea în credință. Văzând această împuținare, dar și știind durerea tatălui, Mântuitorul îi răspunde „de poți crede, toate sunt cu putință celor ce cred”. Întrega activitate a Mântuitorului a fost făcută după un plan perfect și nu putea fi altfel datorită atotînțelepciunii lui Dumnezeu. Mântuitorul putea să-l vindece pe băiat chiar și numai cu gândul, dar voiește să învețe pe oameni puterea credinței celei adevărate. Planul a funcționat la fel ca și întotdeauna pentru că tatăl îndurerat a văzut puțina lui credință și plin de smerenie spune niște cuvinte remarcabile penru un om „Cred Doamne, ajută necredinței mele”. Vedem cum Mântuitorul îl vindecă mai întâi pe tatăl copilului, apoi pe copil. Mântuitorul nu se oprește aici cu vindecările, ci după ce vindecă pe băiat trece cu vindecarea asupra apostolilor care erau nedumeriți de ce ei nu au reușit să scoată pe diavol din copil. Spunându-le că acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune și cu post, apostolii văd și ei mijloacele de vindecare a credinței care nu este puternică, aceste mijloace fiind postul și rugăciunea. Prin post și rugăciune credința se întărește și astfel trece de la un nivel de convingere intelectuală la un nivel mult mai înalt: acela de legătură vie și neîntreruptă a noastră cu Dumnezeu. Transpunerea alungării demonului din copilul lunatic de către Mântuitorul, în viața noastră de zi cu zi arată că în continuare omul nu poate de unul singur să se lupte și să biruiască pe vicleanul diavol, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu pe care, plini de smerenie, trebuie să îl chemăm prin post și rugăciune pentru ajutorul nostru, dar și a celor din jur. Preafericitul nostru Patriarh Daniel spune despre post că prioritatea dată hranei duhovnicești față de hrana trupească ne pune în stare de dependență totală de Dumnezeu și în starea de smerenie. Postul nu aduce foame și sete trupească, ci aduce foame și sete de Dumnezeu care vine și locuiește în om prin harul Său și de care se tem diavolii, și lasă pe om în pace și în legătură cu Dumnezeu. Prezența diavolilor este neîntreruptă în lume, chiar dacă puterea lor a scăzut enorm după ce porțile iadului au fost zdrobite de Învierea Mântuitorului. Fericitul Augustin spune că diavolii aduc ispitele pentru oameni și acest lucru este lăsat de Dumnezeu pentru ca omul să poată fi încununat prin biruință asupra ispitelor. Creștinii, în afară de post și rugăciune, mai au și alte arme împotriva diavolilor cum ar fi credința, Sfânta cruce, dar și pe Maica Domnului și toți Sfinții care sunt fierbinți rugători la tronul cersc pentru ca omul să nu cadă în ispită, ci să o biruiască și să dobândescă Mântuirea.

Un astfel de fierbinte rugător pentru lume este Sfântul Ioan Scărarul a cărui pomenire este rânduită de către Biserica în această a IV-a duminică din Sfântul și marele post. Despre Sfântul Ioan numit Scărarul, datorită operei sale principale numită Scara, avem date cu privire la viața sa de la un alt monah pe nume Daniil numit Raiteanul după numele mănăstirii Rait, unde a viețuit și de unde l-a cunoscut pe Sfântul Ioan. Din scrierile acestui monah Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 579 și ar fi trăit până în 649. Se pare că ţara de proveniența era Palestina, de unde la vârsta de 16 ani părăsește casa părintească și merge în mănăstirea Sinai, unde face ascultare pe lângă bătrânul Martiriu, iar după 4 ani va fi tuns în monahis. Se pare că provenea dintr-o familie înstărită, având posibilitatea ca până la 16 ani să cunoască științele vremii. A făcut ascultare 20 de ani în prejma lui Martiriu, iar după moartea acestuia 40 de ani va rămâne la poalele muntelui Sinai. Din pricina numeroșilor monahi care se strânseseră în acele locuri, Sfântul Ioan se retrage într-o peșteră unde practică o asceză severă venind la Mănăstire numai duminica și în Sărbători pentru a se împărtăși. A fost ales egumenul Mănăstirii Sinai și în acest timp a alcătuit lucrarea Scara la cererea altui egumen Ioan de la Mănăstirea Raith, pentru a ajuta monahilor să urce spre cer pe o scară asemenea celei văzute de Iacob în vis. Scara a fost alcătuită în 30 de trepte de urcare spre desăvârșire -echivalentul numărului de ani petrecuți de Mântuitorul până la începerea activității Sale publice. În Palestina și Arabia s-a întâmplat o secetă puternică și oamenii s-au strâns lângă Ioan care, după ce s-a rugat o ploaie abundentă s-a abătut asupra acelor locuri. După ce a fost egumenul Mănăstirii Sinai timp de 4 ani, Sfântul Ioan s-a retras iar în singurătate unde nu după mult timp a trecut la Domnul în anul 649, al 80-lea al vieții sale. Pomenirea lui se face pe data de 30 marie ca aducere-aminte a adormirii lui în Domnul, însă Biserica a rânduit ca în a IV-a duminică din post să i se acorde o zi de cinstire pentru că el a fost un adevărat dascăl al pocăinței. Prin lucrarea sa -Scara virtuților, ne arată cum, prin lepădarea de patimi și înlocuirea lor cu virtuțile, omul poate ajunge prin urcare duhovnicească la întâlnirea cu Hristos cel Înviat și la dobândirea țelului suprem al omului care este Mântuirea. Scara a fost multă vreme un manual de formare duhovnicească pentru călugări, dar nu numai fiind una dintre cărțile de căpătâii din fiecare mănăstire. Prin intermediul acestei lucrări, Sfâtul Ioan Scărarul arată într-un mod deosebit faptul că adevărata pocăință este izvor de bucurie. Spune că prin lacrimi de pocăință se dobândește adevărata bucurie de a fi alături de Dumnezeu. Nu întâmplător pomenirea acestui Sfânt se face un pic trecut de mijocul postului, ci în mod conștient a fost pusă aici deoarece dacă înainte cu o săptămână vedeam Crucea Domnului ca o preînchipuire a patimilor, dar și a Învierii, acum când postul devine din ce în ce mai greu Biserica rânduiește ca să-l avem pe Sfântul Ioan ca model de constanță și de continuă ridicare pe treptele cele mai înalte, dar și mai grele spre Dumnezeu și spre Sărbătoarea Sărbătorilor care ne stă în față. În lucrarea Scara se poate vedea trăirea pe care acest locuitor al pustiului a vrut-o pentru că se poate observa un lucru cert: așa a scris precum a și trăit. În cartea cea mai folosită pentru perioada în care ne aflăm, Triodul, Sfântul Ioan Scărarul este numit „rai al virtuților”. Așezată Duminica prăznuirii sale în mijlocul Postului putem spune, Ioan Scărarul este un ghid, o călăuză duhovnicească a celor ce postesc în urcușul lor spre Lumina Învierii.

Noi trebuie să urmăm stăruință cu care s-a nevoit Sfântul Ioan Scărarul, să conștientizăm faptul că avem o credință care trebuie să crească la fel ca și tatăl al cărui băiat a fost vindecat de Mântuitorul, să devenim smeriți așa cum a devenit și el și să ne rugăm Domnului zicând „Cred Doamne ajută necredinței mele” pentru a primi vindecare și Mântuirea.

AMIN!