Cea mai aşteptată noapte din an…

Scris de George Monenciu, anul I, Litere

Noapte. Becul roşu de la aparatul de cafea e singura sursă de lumină; dar casa nu e pustie… un cinefil e adâncit în întuneric. Nerăbdarea creşte… minutele trec; televizorul a fost setat să se pornească; parfumul cafelei îi aminteşte de aparat; îşi umple o cană cu savuroasa licoare, se aşează pe canapea, îşi pune un picior pe taburet, soarbe o înghiţitură… Începe.

Dragii mei cititori, anul acesta a fost pe placul meu în materie de film şi, de asemenea, mă pot mândri cu faptul că am reuşit să văd cele mai multe din filmele nominalizate în incinta cinematografului (da domnule, am pus banul jos blondei drăguţe de la casierie şi am vizionat filmul cum trebuie; toate poveştile cu ACTA din ultima vreme au o influenţă pozitivă/negativă asupra subconştientului). Dacă soneria telefonului v-a trezit pe la ora două sunteţi dintre cei care au avut şansa să urmărească defilarea actorilor pe covorul roşu. Fiecare şi-a expus îmbrăcămintea, au flirtat cu prezentatoarea britanică, şi-au urat numai de bine şi au trecut pragul teatrului cu umerii înainte şi bărbia ridicată precum Scarlett O’Hara.

Nu ştiu voi ce credeţi, dar mie mi-a făcut impresie bună Billy Crystal (gazdă pentru a noua oară, cunoscut pentru filmul “When Harry met Sally…” cu Meg Ryan); în comparaţie cu Ricky Gervais (cel de la Globuri), Crystal are capacitatea să balanseze glumele pe seama actorilor cu respectul. Şi-a făcut intrarea cu un filmuleţ amuzant, discursul său a fost glumeţ şi cu bun simţ alăturând şi cântecul său caracteristic prin care prezintă fiecare film nominalizat.

Mai soarbe o gură de cafea…ochii îi sclipesc în lumina televizorului. Privind pe fereastră, vede un câine traversând strada. Niciun om, nicio maşină. E linişte afară… Continuăm.

Marii caştigători sunt “Hugo” şi “The Artist”, ambele considerate filme omagiu (primul prin subiect aduce un omagiu cinematografiei, iar al doilea, evident, filmelor mute şi alb-negru), completându-se parcă unul pe celălalt (ca Renee Zellweger pe Tom Cruise în “Jerry Maguire”-pentru cunoscători), Hugo luând majoritatea premiilor în domeniul tehnic (efecte vizuale, editare sunet, mixaj sunet, scenografie, imagine -credeam că va lua şi “Transformers” un premiu în acest domeniu, că nu stă rău deloc cu efectele vizuale, dar din câte se aude este posibil să ne aşteptăm la o continuare, şi poate va fi mai apreciată la festivalurile viitoare), iar “The Artist”  în cel artistic (muzică, costume, actor, regizor, film).

Pentru cel mai bun scenariu adaptat, deşi optam pentru “Moneyball” (mi s-a părut mult mai complex, fiind abundent în dialog, pe umerii căruia stătea acţiunea; consider că e mult mai dificil să transformi un român care stă la baza unor strategii economice într-o poveste atrăgătoare, dar poate e doar elevul corigent la matematică din mine care ţipă), a câştigat “The Descendants” (care nu e de lepădat, mă bucur că a luat măcar acest premiu); iar la scenariu original, fără nevoie de a da explicaţii, a câştigat  Woody Allen cu al său “Midnight in Paris”.

Cui nu i-a plăcut personajul Minny Jackson din “The Help”? (Mă gândesc de două ori înainte să mănânc o plăcintă de când am văzut filmul). Având experienţa a patru ani de urmărire a festivalului, ştiam că va ajunge să câştige una din negrese (mulţi se aşteptau să câştige Viola Davis, vă anunţ că nevoia de a compensa greşelile trecutului prin premierea actorilor de culoare nu mai e necesară, acum e preşedinte Barack Obama) şi premiul a fost înmânat Octaviei Spencer pentru cel mai bun rol secundar (de emoţie nu a putut să-şi ducă la capăt discursul).

Christopher Plummer a ţinut unul din cele mai frumoase discursuri ale serii, câştigând primul său Oscar din carieră la vârsta de 82 ani (fiind cel mai bătrân câştigător din istorie) pentru filmul “Beginners”, unde joacă rolul unui tată homosexual cu un iubit mai tânăr, care află că are cancer.

Glenn Close a fost extraordinară în “Albert Nobbs” ( scena cu rochiile unde Close practic joacă o femeie care pretinde a fi bărbat care poartă haine femeieşti este cea mai impresionantă), iar Meryl Streep a făcut un rol impecabil ca Margaret Thatcher (pe lângă bucăţile din cariera politică, a trebuit să exprime problemele existenţiale ale personajului), filmul “The Iron Lady” câştigând şi la cel mai bun machiaj. Rooney Mara a fost văzută ca o Audrey Hepburn mai funky, Michelle Williams ca o Marilyn Monroe mai complexă, iar Viola Davis nu semăna cu personajul interpretat.

Într-un Hollywood în care se investesc miliarde de dolari în efecte vizuale şi imagine, apare acest grup de francezi care face un film alb-negru mut şi nu are doar success internaţional, dar mai câştigă şi o mulţime de premii importante învingând artişti ca Steven Spielberg, Woody Allen, Martin Scorsese sau Terrence Malick.

Cana e goală. Razele soarelui se strecoară pe fereastră. Se ridică încet de pe canapea şi rămâne puţin aplecat de spate. Se aud zgomote în casă… se trezeşte lumea. Îl aşteaptă patul pe jumătate făcut… E gata!