O schimbare în viaţă

Scris de Adina Pop, anul II, Ştiinţe

Te trezeşti dis-de dimineaţă , aşa că îţi faci o cafea tare şi te pui la geam să o bei.  Priveşti pe fereastră şi observi că ziua de azi are să fie caldă. Nu ţi-ar strica o doză de aer curat, aşa că pe loc îţi vine cea mai năstruşnică idee: azi, bicicleta va fi cea care te va duce la serviciu.

Te duci la oglindă, te aranjezi puţin şi, fără să pierzi prea mult timp, arunci nişte haine pe tine. Doar ştii că mersul cu bicicleta presupune şi o îmbrăcăminte adecvată, dar, totuşi, alegi să fii elegantă ca-ntotdeauna, că doar ai mai zărit pe stradă bărbaţi la costum ghidonând o bicicletă şi alte biciclete cu coşuleţ din nuieluşe, cârmuite de dame pedante.

Deschizi garajul, iar privirea îţi fuge la maşină. Ambiţia e mai presus de toate. Fugi de tentaţie, iei bicicleta şi porneşti spre serviciu. Eu un pic greu la început, nu eşti obişnuit să faci mişcare chiar aşa de dimineaţă, dar încet-încet îţi intri în ritm şi începi să zâmbeşti.

Treci pe lângă staţia de autobuz/tramvai şi vezi cum oamenii se înghesuie pe treptele acestuia, toţi trebuie să ajungă la serviciu şi niciunul nu-şi permite să aştepte următorul tramvai. În sinea ta te bucuri că scapi de înghesuială, iar zâmbetul tău creşte.

Continui să pedalezi şi ajungi la un semafor. Lângă tine opreşte o maşină, şoferul se uită la tine şi râde superior, nu îşi poate închipui cum cineva poate să meargă pe bicicletă îmbrăcat elegant. În câteva secunde, în spatele maşinii opreşte alta, apoi alta şi tot aşa.

Îţi aminteşti de dimineţile în care, trezindu-te târziu,  luai şi tu maşina, crezând că o să ajungi  la timp,  dar inevitabil rămâneai prinsă într-o coloană de maşini, că doar nu erai singura persoana certată cu trezitul dis-de-dimineaţă.

Semaforul se face verde şi coloana de maşini înaintează încet. Gândul că poate ar fi fost mai bine să fi luat maşina de la început nu-ţi dă pace. Prinzi cel de-al doilea semafor, iar odată cu el şi pe şoferul enervant de la primul. De data asta e încruntat, şi-a aprins o ţigară, nu mai are răbdare şi se tot uită când la semafor, când la ceas. E în întârziere, dar nu e singurul. Coloana e lungă şi se înaintează lent. Semaforul se face verde şi iar porniţi.

Încet, încet treci pe lângă o coloană lungă de maşini. Şoferii sunt încruntaţi şi claxonează, şi-au pierdut de mult răbdarea. La următorul semafor te opreşti şi îţi dai seama că şoferul  lângă care ai oprit în celelalte dăţi nu mai e lângă tine. Crezi că e mai în faţă, poate deja a şi ajuns. Îţi doreşti din nou să fi luat maşina.

În staţie ajunge şi autobuzul/tramvaiul. Oamenii  coboară încruntaţi, pornind cu pas mare spre orizontul aglomerat. În scurt timp, feţele lor încruntate încep să se relaxeze, în sfârşit au ieşit din înghesuială, se opresc câteva secunde în staţie şi se uită la ceas şi apoi grupul se sparge. Cu paşi mari fiecare persoană se îndreaptă spre locul de muncă. Poate era mai bine să fi luat totuşi maşina sau dacă nu, un mijloc de transport în comun. Dar nu te mai poţi întoarce, aşa că continui.

Continui să pedalezi. Coloana de maşini se rupe, şoferii profită de ocazie şi încep să meargă tot mai repede. La următorul întâlneşti veşnicul vecin de semafor. E mai relaxat. Nu se mai uită atât de insistent la ceas. Te vede şi te recunoaşte. Pentru o clipă e mirat, dar încearcă să o ascundă. Fără să îţi dai seama zâmbetul se întoarce pe buzele tale.

În câteva secunde semaforul îşi va schimba culoarea, vei ajunge la serviciu şi îţi vei continua ziua. Îi zâmbeşti şoferului şi o iei din nou din loc. De data asta te vede, te recunoaşte şi nu e deloc mirat. Îi faci cu mâna în timp ce se face verde şi porneşti la drum din nou.