Nana

Îi cunosc deja ochii. Simte că trebuie să plângă, dar nu vrea.O roşeaţă începe să crească de la marginile ochilor….mă ascultă.

Nu ştiu să îi zic tot ce simt…. şi îmi doresc să pot să o fac să înţeleagă ce se zbate în mintea mea şi în pieptul meu.

Mă ascultă…. simt cum glasul meu începe să aibă schimbări de tonalitaţi….simt cum îmi creşte şi mie  roşeaţa din marginile ochilor. Mă opresc!

E strigată de către o fată din spate.Ochii ii clipesc când îşi mută privirea de la o persoană la alta. Mai târziu am realizat că are probleme cu văzul. Acei ochi care uneori sunt plini de voioşie, alteori te fixează aşa de adânc incât nu poţi să nu îi asculţi. Acei ochi sunt slăbiţi. Şi totuşi câtă frumuseţe în slăbiciunea lor! Câtă drăgălăşenie se află în spatele clipitului ei des şi câtă atenţie simţi nevoia să îi dai acelei priviri când ştii că te caută prin ceaţă!

Se întoarce din nou spre mine….mă ţine de mâini. Începem să le mişcăm ca doi copii care vor să se joace,dar nu au hotărât cum să înceapă! Mă îmbrăţişează….încerc să glumesc ca să ies din stinghereală….mă îmbrăţişează în continuare. Aş vrea să îi pot vedea chipul în spatele meu! Să pot să privesc şi să inţeleg sentimentele din spatele lui.

Se uită din nou la mine. Acum parcă e mai roşie la faţă. Simt că vrea să mai îmi spună ceva….nici ea nu ştie cum. Începe să glumească….o încercare eşuată de a sparge vidul care îl simte în piept. Nu poate. Nu ştie cum. Mă mai îmbrăţişează odată!

George Monenciu, Litere, Anul I