Ciclul I

Sincronic

Mi-am uitat visele în niște memorii

nu în forma unei biografii ci a unei autobigrafii

ce dispar în gândurile cele mai profunde

ca niște raze ce transmit esența trăirilor

și –mi solicită amintirile să le divulg

într-o experiență personală.

Belvedere

De ce-mi naufragiezi sufletul-n pierzanie fără să mă cunoști?

Prinde-mă de mâna dreaptă ca cel ce ține adevărul

și aruncă-mă separat de acei cei ce locuiesc

în ghearele unei inosolubități zăpăcite temporal

trezit dintr-o melancolie târzie a celor înviați.

Cuprinde-mi inima ce tremură lângă părinții adoptivi

ce-și uită că familia este moștenirea

acelor ce scapă din închisoarea condamnaților

pescuită parcă aleatoriu

din groapa acelor tăiați de ghilotină.

În umbrele rămase în suflet

aruncă-mi osânda greșelii departe

în spatele spatele acelui ce acuză nedrept povața

ca pe un sfat idiot și lipsit de însemnătate

fără să mă întorc la cele petrecute odinioară.

Fi pregătit ca somnul să aducă noutăți

pe un tărâm despicat între dorință

și o rugăciune închinată acelor sacrificați

pentru un scop înălțat în fumul zâmbetelor

cuprinse într-o îmbrățișare și dezmăț ascuns.

Am auzit…

urmează-mă!

percepeam în anumite ceasuri un bătrân

din substanţa ideilor noastre ce-ţi hrănea duhul nefolosit

în ceaţa poeziei lui lente, prin inaderenţa noastră,

mă gândeam cum o umbră îşi dă duhul pe o fărâmitură

de speranţă ce n-o putea simţi în fiecare zi sau noapte.

“Mi-au dat viaţă. Iar eu voi rătăci în felul meu. – Cuvântul”.

Doar ei ştiu. În nopţile când şi-au limpezit gândurile,

vorbele atârnau pe suflet imaginea unor cuvinte

ce au căzut ca pe un trup plivit cu groază şi tristeţe.

Se zice că zgomotul cuvintelor se aud ani de zile

în miez de noapte ca într-o luptă. Unde ţi-e mila că ai fost ucis?

În suflet un întuneric dens învăluieşte cuvintele

ce caută un loc pentru şoapta ce s-a oprit. E cineva în somn!

În întuneric obrazul era sprijin pentru lacrimi,

în timp ce limba gusta din cuvintele saline nerostite.

O clipă Cuvântul era în întuneric, ce ne cunoştea trecutul.

Străin legam amintiri pe care dorisem să le uităm,

dar începea să îngheţe spaţiul, pagină cu pagină.

Ce fel de sentiment le stăpâneşte forma?

În minte imaginea Cuvântului soseşte rupt în bucăţi.

Faptul că poţi schiţa o lume neasemenea nouă,

te face un peregrin ce trudeşti îndelung

pe un drum pornit din propia slăbiciune. Asta înseamnă tăcere!

La un moment dat, Cuvântul s-a desfăcut,

în goliciunea lui locuia desăvârşirea.

Cuvântul se află în direcţia opusă inspiraţiei,

ce ajunge într-un anume loc şi umple sufletul de amintiri

printr-o atenţie care-ţi vor umbri propia ta minte.

Căci de atunci îmi aduc aminte de Cuvânt, mai precis de năluca

ce în copilărie se amesteca în vorbele ce-mi dădea încredere

şi se cufunda într-un abis dintr-o suflare.

Cuvintele nu se pricep, ele se simt.

Derizoriu

În divin am găsit oul filosofic al renaşterii

ca o scânteie ce s-a aprins în fiecare gând uitat,

schimb zeii ca pe nişte căderi treptate în abis

ce anulează demult nebunia altei vieţi biocromatice

pe locul unei torturi ce îmi deschide ochii înainte să mor.

În moarte am văzut o pace violentă,

să nu-mi văd această pace într-o cupă de venin!

jumătate din această moarte am pariat-o în credo

cealaltă este viaţa ce mi-a fost răsturnată într-un timp mort

pe gardul bisericii ascunse între cimitir şi magmele de viciu.

Acum,doar viciul ne-a mai stat,tăcut şi supus nouă

n-am mai sperat când lemnul ne-a răspuns,

am vrut să dovedim o linişte ocolită, şi-am rămas,

dar cum,acum,şi iarăşi trist

cu un sentiment plin de lipsa unui sens.

Mi-am dăruit nebunia încă de când…

am spus că vreau să mă ne-mărginesc,

ideile s-au spart, mi le-am cules în taină

și le-am reasamblat ca pe o maturitate plină,

și-am scris în pene încă negăsite

ca păsările ce şi-au mimat distanţa

pe un cer mai adânc.

 

Emanuel G.