DIN ISTORIA SI CIVILIZATIA HITTITILOR

Precum orice alt popor din diverse perioade ale istoriei şi hittiţii au o origine şi o evoluţie proprie. Ca definiţie, una din cele mai bune ar fi cea a lui Bedrich Hrozny din 1919: „un popor nu prea mare, care, pe la sfârşitul celui de-al treilea mileniu, a cucerit popoarele din ţara pe care sumero-acazii o numeau Hatti şi prin simbioza cu supuşii creează aşa numitul tip hittit, care e de fapt anatolico-armean”.
Hittiţii, cel mai vechi popor aparţinând culturii indo-europene, invadează împreună cu luvienii centrul Asiei Mici în circa 2000 î.Hr. Regatul Hittit a fost întemeiat în urma cuceririi teritoriilor din jur şi anexarea lor la epicentrul in care se stabiliseră, zona aşezării Hatuşaş, un regat modest.
Conform unor lucrări asistăm la apariţia unui regat hittit vechi prin 1640 î.Hr., urmat de unul nou între 1380-1200 î.Hr. Însă conform altor puncte de vedere, regatul hittit vechi a început prin 1680 î.Hr., a urmat unul mijlociu între 1500 şi 1380 şi în final un regat nou care a durat până în circa 1200 î.Hr.
Labarnas (1680-1650 î.Hr.) este cel care a fondat regatul hittit vechi cu capitala la Kuşşar. Hatusilis, succesorul său (1650-1620 î.Hr.) a rămas în istorie mai ales pentru mutarea capitalei la Hatuşaş, unde rămâne până la sfârşitul existenţei statului hitit. Ultimul suveran al regatului vechi, Telepinu (1525-1500 î.Hr.), a fost iniţiatorul unor reforme destinate punerii capăt a arbitrajului la desemnarea succesorului şi a reglementării pe calea legii a ordinii de succesiune, pe linie bărbătescă directă, numai în cadrul familiei domnitoare. Unul dintre cei mai importanti suverani ai noului regat hittit a fost Suppiluliuma, în timpul căruia statul atinge apogeul puterii şi expansiunii sale teritoriale. În ultimele secole de existenţă a regatului hittit se remarcă conflictele acestuia cu Egiptul, care a început să se extindă spre nord, de-a lugul coastei mediterane estice. În circa 1200, la sfârşitul domniei lui Suppiluliuma al II-lea, în contextul marii migraţii egeene, regatul hittit decade sub loviturile popoarelor mării (frigieni, luvieni ş.a.).
Statul hittit avea o structură socială asemănătoare în unele privinţe cu a altor state antice. În primul rând în fruntea statului feudal se afla regele, care după moarte era zeificat. El îndeplinea funcţiile de judecător, preot şi comandant militar suprem. Exista şi nobilime, a cărei influenţă era redusă de funcţionărime. Faţă de populaţia modestă a statului se deosebeau cei cu averi, anume aristocraţia sau curtea regală. În ceea ce priveşte populaţia de rând hittită, legea făcea o deosebire între oamenii liberi şi cei neliberi. Legislaţia hittită arată o influenţă babiloniană. Cărţile lor de legi au o structură complicată, legile sunt înşiruite aleatoriu, fără vreo legătură logică între ele. Conform legilor hitite în fruntea familiei putea sta şi femeia, fetele luând parte la moştenire. Totodată, dacă soţul deceda primul, soţia se recăsătorea cu fratele acestuia.
Etalonul monetar al hittiţilor era siclul, o monedă de argint sau de aur, folosită şi de ebrei. În comerţ, unităţii de bază de un siclu îi corespundea, ca şi bun de vânzare, oaia. Legumicultura şi pomicultura erau ramuri mai importante decât agricultura. În aprovizionarea cu aceste alimente şi în comerţ rol important îl aveau drumurile, construite în bună măsură pentru comerţ. Suveranii se lăudau cu siguranţa lor, care se întindeau în reţele strânse şi pe trasee complicate. Transportul persoanelor şi mărfurilor se realiza cu ajutorul animalelor, al cailor şi catârilor în principiu.
Activităţile principale ale hittiţilor erau prelucrarea metalelor, vânătoarea şi pescuitul. Metalul cel mai căutat pe atunci era fierul, încă rar, ei fiind primii ce s-au ocupat de prelucrarea sa. Hittiţii erau un popor practic, puneau mai mult accent pe utilitatea bunurilor decât pe estetica lor.
Hittiţii au preluat o buna parte a elementelor religioase de la babilonieni şi huriţi. De la ei învăţau despre ritual, auguri şi magie, iar de la huriţi şi protohitiţi au fost preluaţi unii zei. O bună parte a miturilor şi ritualurilor hittite plecau de la tradiţii religioase hurite. Din punct de vedere religios patronii statului erau Zeul Furtunii, cunoscut mai ales sub numele său hurit, Teşub; Soţia sa se numea, în aceeaşi limbă hurită, Hepat. Zeului Furtunii şi Zeiţelor Fecundităţii li se atribuie un rol fundamental. Cu toate că hittiţii preluaseră de la babilonieni şi elemente de magie, magia neagră era interzisă prin Codul Legilor, iar practicanţii acestor ritualuri erau executaţi. Pe de altă parte insă, magia albă era liber a fi practicată .
Hittiţii foloseau două sisteme de scriere: hieroglifică şi cuneiformă. În primul rând, despre scrierea cuneiformă aflăm în urma descoperirii la Boghazköy (Hatuşaş) a unor basoreliefuri şi a vreo 13000 de tăbliţe de argilă scrise toate în cuneiforme . Scrierea hieroglifică, diferită de cea egipteană, a reprezentat practic punctul de plecare în studiul acestei civilizaţii. După jumătatea secolului XIX au fost descoperite mai multe inscripţii la Hama, în Turcia. Nu s-a putut vorbi concret de o nouă civilizaţie decât după ce au fost găsite şi în Egipt astfel de inscripţii, adică nişte tăbliţe cu referiri la armata hittită ori scrisori ai unor regi „ai ţării Hatti”. Inscripţiile hittite erau redactate în bustrofedon. Scrierile hittiţilor acopereau mai multe domenii de activitate. Puţinele texte care s-au păstrat pot fi împărţite în categorii precum: anale (despre campaniile militare), acte administrative, corespondenţa regilor, texte religioase etc. O caracteristică generală a acestora este că sunt semnate.
Arta hittită se aseamănă şi ea, în linii mari, cu cea sumeriană şi babiloniană. Se pare că hittiţii n-au fost un popor cu talent artistic. Aşa se face că lucrările ce le-au lăsat prezintă personaje cu capete mari, într-o compoziţie confuză, cu relief realizat destul de precar. Sobrietatea metalurgiei şi-a făcut simţită prezenţa în artă prin simplitatea lucrărilor, atât din punct de vedere compoziţional, cât şi cromatic.
Secolul trecut au fost scoase la lumină vechi oraşe hitite, destul de bine conservate. Lângă Boghazköy a fost dezgropată capitala Hatuşaş, o puternică fortăreaţă „cu mai multe rânduri de ziduri de împrejmuire şi turnuri cu creneluri. Un material de construcţii important era piatra, folosită pentru fundaţii în incintele fortificate, în timp ce cărămida sau lemnul erau utilizate pentru executarea zidurilor clădirilor de locuit şi a templelor. Oraşele, toate fortificate, prezentau o arhitectură în genere militară.
Cu toate că existenţa regatului hittit nu a fost de durată, această civilizaţie a dus lumea orientală pe o nouă treaptă a evoluţiei. Hittiţii ne-au lăsat primele bunuri din fier; au fost deschizători de drum din acest punct de vedere. Au adus şi o mare noutate pentru relaţiile interstatale – primul tratat de pace. Aşadar, au reuşit să ofere generaţiilor viitoare un ansamblu de mărturii importante şi interesante despre ei înşişi, dar şi despre evolutia Orientului în general şi a Asiei Mici în special.

Cristian Culiciu, Istorie, anul II